Familia, chemată la sfinţenie.

          Biserica este atentă şi sensibilă la problemele şi necesităţile familiei de astăzi. În acest senss anul 2010 – 2011, este închinat Familiei creştine având următorul îndemn îndemn:

” Familie devino ceea ce eşti ” !

Una dintre cele mai răspândite prejudecăţi din lume este aceea că sfinţenia nu este pentru familişti, că sfinţenia ar fi o problemă care îi priveşte pe preoţi, pe cei care părăsesc lumea şi merg la mănăstire: călugări şi călugăriţe care, neavând familie, pot petrece toată ziua şi chiar noaptea în rugăciune, în biserică.

Sau unii soţi consideră că sfinţenia e posibilă, dar cu o condiţie: să urmeze cât mai îndeaproape programul de viaţă spirituală şi de rugăciune al celor care trăiesc în mănăstire. Sfânta Elisabeta de Turingia a pus-o pe servitoarea sa fidelă, Isentrude, să o scoale în fiecare noapte la o anumită oră, pentru ca, îngenuncheată pe podeaua camerei nupţiale, să se unească în rugăciune cu călugăriţele care la ora aceea se rugau în biserica lor. Dar s-a întâmplat într-o noapte ca servitoarea, din neatenţie, în loc să o tragă de picior pe Elisabeta, ca să o scoale, să-l tragă de picior pe bărbatul acesteia, care dormea alături. Bărbatul, deşi admira virtutea soţiei sale, i-a spus supărat: „Eşti măritată, eşti mamă, mulţumeşte-te să te rogi în timpul zilei, ca femeie măritată şi mamă ce eşti”. Şi avea dreptate.

Biserica, mai ales la ultimul ei conciliu, repetă cu insistenţă: „Toţi credincioşii sunt chemaţi şi obligaţi să tindă spre sfinţenie şi spre desăvârşirea stării lor” (LG 42); toţi credincioşii se vor sfinţi din zi în zi mai mult în condiţiile lor de viaţă, pentru toţi şi pentru fiecare în parte e valabilă porunca lui Cristos: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit” (Mt 5,48). Şi învăţătura Apostolului: „Aceasta este voinţa lui Dumnezeu: sfinţirea voastră” (1Tes 4,3). Există o unică sfinţenie, deşi căile pe care se ajunge la ea sunt multe: una este calea preoţilor spre sfinţenie, alta e calea călugărilor şi călugăriţelor, alta e calea persoanelor care trăiesc necăsătorite în mijlocul lumii, alta e calea celor care sunt văduvi; soţii creştini trebuie să se ajute reciproc să ajungă la sfinţenie în viaţa conjugală.

Dar poate că lucrul cel mai frumos pe care l-a spus Biserica la conciliu cu privire la sfinţenie, la căsătorie şi la familie este expresia: familia este un sanctuar casnic, e templu, e biserică în miniatură, este lăcaş de cult şi e sfânt, aşa cum sfânt este lăcaşul de cult, biserica, în care ne adunăm duminica pentru rugăciune şi pentru jertfa sfintei Liturghii.

De altfel, expresia nu este nouă. În primele veacuri ale creştinismului, când, din cauza prigoanelor, nu se puteau construi biserici, casa fiecărui creştin era o biserică. La intrarea în casele creştinilor erau scrise inscripţii ca aceasta: „Domnul nostru Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, locuieşte aici. Nimic rău să nu treacă pragul acestei case”. După ce s-au construit biserici, sfinţii părinţi îi îndeamnă în continuare pe creştini: „Fă din casa ta casa lui Dumnezeu, o mică biserică”. Bisericile aveau altarul orientat spre răsărit şi, deasupra altarului, pe boltă era crucea glorioasă, semnul Fiului Omului, care va veni din nou cu mărire şi putere mare. Creştinii, în casele lor, se îndreptau ca şi în biserică la rugăciune spre răsărit. Orientarea la rugăciune era marcată în casele lor de o cruce pusă pe peretele dinspre răsărit.

Dacă familia creştină e o mică biserică, un mic lăcaş de cult, în orice familie trebuie să fie trei elemente care există în orice biserică, în orice templu, în orice lăcaş de cult: preoţi, jertfe, rugăciuni.

Toate faptele, rugăciunile şi iniţiativele lor apostolice, viaţa conjugală şi de familie, munca zilnică, destinderea trupului şi a sufletului, dacă sunt trăite în Duhul Sfânt, ba chiar şi încercările vieţii, dacă sunt suportate cu răbdare, devin jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos, care, în celebrarea Euharistiei, sunt oferite cu adâncă evlavie Tatălui împreună cu ofranda trupului Domnului (LG 34).

Soţii îi aduc jertfă lui Dumnezeu, sacrifică egoismul din ei, ambiţia, orgoliul, pretenţia de a avea întotdeauna dreptate, ambiţia de a-şi impune punctul de vedere; a ceda în favoarea celuilalt, a cere iertare celuilalt fără a întreba cine a început, cine are dreptate, e o adevărată jertfă plăcută lui Dumnezeu. La această jertfă se referea apostolul Pavel când le scria romanilor: „Vă îndemn deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să vă oferiţi trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu: acesta este cultul vostru spiritual” (Rom 12,1). Într-un cerc de prieteni, un bărbat se lăuda: „În discuţiile cu soţia mea, eu am întotdeauna ultimul cuvânt”. „Şi cum reuşeşti?” l-au întrebat cei­lalţi, curioşi. „Foarte simplu. Îmi cer iertare şi cu asta discuţia s-a încheiat”. „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să‑şi ia crucea şi să mă urmeze” (Mt 16,24). Ar fi greşit să credem că Isus a adresat aceste cuvinte doar preoţilor şi persoanelor chemate la viaţa consacrată. Nu, le-a adresat în egală măsură celor căsătoriţi şi, poate, în primul rând, lor. Pentru a păstra pacea, armonia, dragostea, fericirea în familie, soţii trebuie să-şi răstignească zilnic pe crucea pe care o duc în spate egoismul, mândria, răutatea, necumpătarea şi toate acele porniri dezordonate şi instincte josnice care distrug demnitatea şi sfinţenia vieţii de familie.

Cântăreţul francez Aimé Duval ne-a lăsat o emoţionantă descriere a copilăriei sale. A rămas puternic marcat de felul cum părinţii săi se rugau în fiecare seară împreună cu copiii lor. Provenea dintr-o familie de ţărani cu nouă copii; el era al cincilea. Tatăl său se întorcea în fiecare seară obosit de la muncă, cu o legătură mare de lemne în spate.

După cină, când sosea timpul rugăciunii de seară, îngenunchea pe podea, îşi sprijinea coatele pe un scaun şi rămânea cu capul între mâini, fără să ne privească, fără să se mişte, fără să dea nici cel mai mic semn de nerăbdare. Mă gândeam: „Tatăl meu, care este atât de puternic, care duce casa, care ştie să mâne boii, care nu se pleacă în faţa primarului, a celor bogaţi, a celor răi!… Tatăl meu, în faţa lui Dumnezeu, devine ca un copil. Cum îşi schimbă înfăţişarea când începe să vorbească cu el! Trebuie să fie mare de tot Dumnezeu, dacă tatăl meu îngenunchează în faţa lui! Dar totodată trebuie să fie foarte bun Dumnezeu, de vreme ce poţi să-i vorbeşti, fără să-ţi schimbi hainele de muncă”. Mama stătea în mijlocul copiilor. Nu putea sta în genunchi, deoarece îl ţinea în braţe pe cel mai mic. Spunea rugăciunile supraveghindu-i pe copii, trecându-şi privirea mereu de la unul la altul. Îi privea, dar nu spunea nimic. Nu dădea nici o atenţie, chiar dacă cei mai mici mai scânceau sau afară urla vântul, sau pisica mieuna, sau cine ştie ce mai făcea. Iar eu mă gândeam: „Trebuie să fie tare apropiat de noi Dumnezeu, de vreme ce poţi să-i vorbeşti ţinând un copil în braţe şi purtând şorţul. Dar totodată trebuie să fie *o persoană+ foarte importantă, de vreme ce mama mea, atunci când îi vorbeşte, nu acordă nici o atenţie nici pisicii, nici furtunii! Mâinile tatălui meu [mărturiseşte Duval] şi buzele mamei mele m-au învăţat despre Dumnezeu mai mult decât catehismul”.

Mamelor, îi învăţaţi pe copiii voştri să se roage creştineşte?… Îi pregătiţi, în colaborare armonioasă cu preoţii, pe copiii voştri la primirea sacramentelor iniţierii: Spovada, Prima Împărtăşanie şi sfântul Mir?… Îi obişnuiţi ca, atunci când sunt bolnavi, să se gândească la suferinţele lui Cristos… să ceară aju torul Maicii Domnului şi al sfinţilor?… Recitaţi voi sfântul Rozariu în familie?… Şi voi, taţilor, ştiţi să vă rugaţi împreună cu copiii voştri,… cu toată comunitatea familială… cel puţin din când în când?… Exemplul vostru în corectitudinea gândirii şi a faptelor, ajutat de rugăciunea făcută în comun, este o lecţie pentru viaţă, un act de cult, cu merit deosebit… şi, în felul acesta, aduceţi pacea între pereţii casei voastre: „Pace acestei case!”

Există în limbajul conjugal o expresie care indică o realitate frumoasă, dar şi o mare tristeţe: luna de miere, prima lună din viaţa de căsătorie. De ce e numai o lună şi nu e toată viaţa soţilor de miere? După o lună de convieţuire fericită urmează adesea certurile, războiul, iadul. Dispare mierea şi rămâne luna, luna de pe cer? În ziua căsătoriei li se face mirilor urarea: „Casă de piatră!” Nu ştiu ce vrea să spună această expresie, dar îi putem da noi o interpretare: e casa, familia solidă, de nezdruncinat, de piatră sau, cum spune Mântuitorul în Evanghelie, „casa zidită pe stâncă”, având ca temelie credinţa, cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciunea.

Doamne apără şi sfinţeşte familiile noastre , binecuvântează munca părinţilor în educarea copiilor şi fă din famile locul prezenţei Tale.

                                                                                                                                                            Pr.Cristian Tiba O.F.M.Conv.

Reclame